În imaginația colectivă românească, anii ’30 rămân probabil cea mai strălucitoare pagină a Bucureștiului modern. Nu era doar capitala unui regat extins și stabil, ci un oraș care își trăia tinerețea cu o energie debordantă, între tradiție și avangardă, între balcoanele cu marchize și neo-reclamele luminoase ale cinematografelor. Era un București care se trezea dimineața cu miros de covrigărie și cafea la Capșa, iar seara se pierdea în fumul trabucurilor de la Corso sau în acordurile de tango de la Melody’s Bar.
Un oraș în plină transformare urbană
La începutul deceniului, Bucureștiul avea aproximativ 650.000 de locuitori – o creștere spectaculoasă față de doar 300.000 în 1900. Cartierul Armenesc, Vitanul, Grivița, Floreasca se umplu de case noi cu etaj, multe construite în stilul Art Deco sau neoromânesc moderat. Arhitecți precum Duiliu Marcu, Horia Creangă sau Petre Antonescu semnau clădiri care încă ne uimesc: Palatul Telefoanelor (1931-1934), blocul ARO (azi Patria) de pe Calea Victoriei, clădirea Ministerului Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Capitalei) sau vilele elegante din Dorobanți și Domenii.
Străzile centrale primesc asfalt, trotuarele se lărgesc, apar primele semafoare (1934, la intersecția Căii Victoriei cu Bulevardul Regina Elisabeta). Tramvaiele verzi cu remorcă devin simbolul orașului – în 1936 existau 22 de linii și peste 300 de vagoane. Bucureștiul era al doilea oraș din lume, după Londra, care avea tramvaie cu etaj (pe linia 13, către Obor).
Viața culturală efervescentă
Anii ’30 sunt epoca marilor reviste literare – „Vremea”, „Viața Românească”, „Universul literar” – și a cafenelelor unde se făcea istorie în șoaptă: Corso, Capșa, Kübler, High-Life. Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Sebastian, Cioran se întâlnesc, se ceartă, scriu și publică. Teatrul Național, Bulandra (înființat în 1930 ca teatru particular), Studioul de Film Buftea și cinematografele Aro, Trianon, Capitol, Marconi rulează premiere europene și producții românești („Ciuleandra”, 1930).
Jazz-ul pătrunde masiv. Johnny Raducanu era încă elev, dar orchestre ca cea a lui Sergiu Malagamba sau a lui Dinu Șerbănescu umplu grădini de vară – Melody, Wilson, Ileana – iar numele americane Ella Fitzgerald sau Duke Ellington se aud la radio și pe plăci de patefon. Dansul devine pasiune națională: foxtrot, charleston, tango argentinian și, desigur, romanele dansante ale lui Mihail Sebastian.
Eleganța cotidiană
Calea Victoriei era „Champs-Élysées al Bucureștiului”. Doamnele purtau rochii cu talia jos și pălării cloche, domnii – costume cu vestă și pălării fedora. Magazinele de lux (A la Ville de Paris, Hermann Stern, Leonida, Magazinul București) expuneau mărfuri din Paris și Viena. La Capșa se servea celebra „Joffre” – prăjitura inventată în onoarea mareșalului francez – iar la Terasa Oteteleșanu se bea vermut Cinzano cu gust de vacanță.
În Duminica Floriilor sau la hramul Sfântului Dimitrie, bulevardele se umpleau de parade de mașini decapotabile – Chevrolet, Fiat Balilla, Ford V8 – iar tinerii din lumea bună își etalau noile automobile în cursă lentă între Ateneu și Piața Romană.
Umbrele epocii
Nu totul era însă doar strălucire. Criza economică din 1929-1933 lovește puternic România, șomajul crește, greva de la Atelierele CFR Grivița din februarie 1933 se termină tragic cu morți și arestări. Antisemitismul capătă accente tot mai agresive, iar Garda de Fier câștigă teren. În decembrie 1933, prim-ministrul I.G. Duca este asasinat pe peronul gării Sinaia, iar în 1937-1938 guvernul Goga-Cuza adoptă legi antisemite care vor marca profund comunitatea evreiască din capitală.
Cu toate acestea, Bucureștiul rezistă și continuă să trăiască intens, ca și cum ar fi știut că anii de aur sunt numărați.
Moștenirea unui deceniu magic
Anii ’30 au lăsat Bucureștiului o parte din cele mai frumoase clădiri ale sale și, mai ales, un mit. Este orașul în care Regele Carol al II-lea își plimba iubitele în Cadillacul albastru, unde Mateiu Caragiale vindea la Corso manuscrisele pentru un pahar de coniac, unde Nae Ionescu ținea prelegeri până dimineața la Capșa, iar F. Brunea-Fox scria reportaje fulminante prin mahalale.
Este Bucureștiul în care, pentru o clipă istorică, România părea că poate fi și modernă, și elegantă, și europeană în cel mai frumos sens al cuvântului.
Astăzi, când trecem pe Calea Victoriei și vedem fațadele restaurate ale clădirilor interbelice, când bem o cafea la terasa fostului Corso sau când privim Palatul Telefoanelor luminat seara, simțim încă ecoul acelei epoci. Un București care dansa tango pe muchia istoriei, știind că muzica se va opri curând – dar dansând totuși, cu toată pasiunea unui oraș tânăr și îndrăgostit de viață.
